Ceasul negru de pe peretele alb din camera de zi bătea ora doisprezece
Moment al zilei și al nopții
Alternanță dintre lumina și întuneric
Clișeu cuceritor de suflete pierdute
Pictate-n nonculori.
Era liniște deplină,
Puteai auzi cum zăpada rece și aspră și albă se lovea încet de fereastra cu pervaz negru
O zăpadă stranie, ciudată, de mai
Ce ne îngheța sufletele negricioase
Înecate în atâta fum
Ieșit pe hornurile inimilor noastre albe și dezgolite
Respira, nu il auzeam, dar îi vedeam pieptul cum se mișcă sub tricoul negru, acoperit pe jumatate cu plapuma groasă și albă ce îi mai încălzea răceala cu care ma trata de câteva zile
De cand cerul iubirii noastre devenise negru
Spunea ca nu are nimic, că o să fim bine
Că el nu e trădător, nici răufăcător… sau fumător
Dar știam ca mă minte
Știam că fumează, fumam împreună
Bucăți de piele și sentimente de amor si adorație
Știam că e trădător și răufăcător al unei biete inimi nevinovate,
Că picta în alb chipul negru pe care-l poseda din născare
Iar eu, purtând acea pereche de pantofi din pânză, negri, cu talpă de plută, pe care mi-i dăruise înainte de nunta prietenei noastre, o negresa superbă, cu păr vâlvoi, eu îi picam în capcana amară, lăsându-mă prinsă de pânzele albe
În care știu ca s-ar fi aruncat pentru mine
Pentru că oricum știa să zboare.
Mă temeam de întuneric, dar el, crud și nepăsător dormea,
Îl vedeam de la masa pe care jucam șah, cu carouri albe-negre În lumina slabă a becului de pe hol
Ce intra direct pe ușa camerei noastre.
Nu aveam expresie pe chipul volant,
Supărarea și iubirea pentru mine nu au un rezultat.
Rupeam în bucățele mărunte un cartof violet pe care îl prăjisem la prânz.