privirile apatice de dincolo de lemnul băncilor măzgălit haotic
însemnează cu penița îndoită a stiloului
visul tău vid în care amintirea noastră s-ar transforma în prezentul următor.
cafeneaua cu miros de așchii umezite a devenit sală de spectacole mondene,
nu mai vin mulți oameni tineri cum obișnuiam să fim și noi,
dar poate că îmbătrânirea asta care ne permite să mai plătim din când în când câte un bilet ce valora cândva cinșpe lei, s-a multiplicat nedorit cu zerourile seci apărute între noi
între noi doi, dragule,
poți să vezi asta
în plimbările singuratice pe străzile măturate de frunzele teilor, prin care alte dăți ne cocoțam după flori pentru ceaiurile quintice de la mătușa ta?
mătușa aceea tânără ce ne găzduia ore în șir în bucătăria comunistă cu aragazul vechi
de pe care sărise rebel smalțul de o grămadă de vreme.
abia puteai să îl aprinzi, eu udam chibriturile cu lacrimi albastre când te auzeam fredonând ritmurile noastre comune.
acum nu le mai asculți, nici nu le mai cânți, știu bine. ție nu îți plac amintirile triste
rămâi cufundat în starea de letargie vagă ce tocmai a trecut;
îneacă-te într-o apă a timpului flasc care curge plin de arome artificiale.
goliciunea ta extatică dezbracă toate iubirile ce ar mai putea fi
de amarul unor cuvinte dezvelite de sensuri aleargând spre noi cu brațele deschise,
inconștiența ta este un copil încă needucat, ce sparge instinctiv în mii de cioburi suflete-suport.
grăbește-te! grăbește-te în permanența ce stă să dispară, adu-o înapoi sau pleacă odată cu ea
și amintește-ti mereu de anotimpurile mele continue,
căci le-ai furat cu totul, în săculeți mici, dantelați, aceiași ca cei de plante exotice
cumpărate ieftin de la băcănia de după refugiul convingerilor intime pe care le-au demolat
unele sentimente insipide.
mă vei găsi acolo, între ruinele cimentate absurd,
păstrătoarea atemporalității iubirilor inventate inconștient.