grămăjoară de păr blond, sârmos, înconjoară acum gleznele osoase
parcă tremurând înaintea unor incertitudini precise.
mânecile îndoite ale cămășii de noapte atârnă în jos
peste mâinile-ți umplute de buchețele de păpădii galbene și crude.
nu mai ești tu cea pe care o căutasem atâta timp, printre locurile pierdute de lume,
unde reușeam să te găsesc absentă,
parcă dorindu-ți să dispari în orice clipă de sub privirile mele atente.
nu te regăseai în propriile-ți geneze;
ai fi vrut, poate, sa te părăsești pe tine însăți,
să rămâi dispărută din clipele trecute și să plutești undeva
prea departe de cea care ai fost, cândva aici.
te pierzi în adierea unei dimineți oarecare de vară devreme
care aduce pe fereastra micuță, cu rame înguste de lemn de cireș,
cântecul uniform al vrăbiilor ce au stat treze peste noapte,
de spaimă să nu te faci nevăzută din fotoliul în care obișnuiai să adormi ghemuită,
citindu-mi născociri ale unui amor pe care noi nu l-am îndeplinit niciodată.
ție însă gândul nu îți mai este la mine și poate că nu ți-a fost, de fapt, niciodată.
cântecul de pian al prietenei tale mă înfricoșează cu sentimente amărui,
precum cafeaua de după amiaza acrită cu zeamă de lămâie, de care nu te atingeai niciodată,
poate de teama de a nu ajunge să îți ghicești, la final, trecutul.
o lăsam pe măsuța de sticlă să lenevească în ceșcuțe prea mici de porțelan înflorat,
precum și noi ne uitam reciproc pentru câteva clipe,
obosiți de infinitele jocuri imaginare, în care tu și eu am fi vrut să existăm deodată
palele ventilatorului vechi, acoperit de colbul anilor trecuți prin noi,
alină foile caietului cu versuri necunoscute.
căldura mohorâtă nu te va mai copleși niciodată, acum că libertatea atât de mult tânjită
ți-a fost dăruită-n cutia cândva păstrătoare a unui aparat de fotografiat;
între noi însă, nu mai sunt momente de imortalizat.
aroma fragilor îți va netezi buzele arse de soare,
apa de izvor a robinetului din bucătărie îți va transforma micuțul loc nespațios
într-o zonă de plutire continuă,
departe de gândurile nescrise ale unor minți tulburate în unicitatea judecăților lor.
vei fi mai veselă așa, vei dansa ore în șir, neîntreruptă de orele întunecoase,
pentru ca ești afundată în visare, copilo
iar când sfeșnicul de pe măsuță se stinge cu a ta ultimă somnoroasă suflare,
se mai aude doar un prim tunet al unei nopți însingurate de vară.