cădeau coji de portocale de pe calorifere,
obișnuiam să le tăiem în formă de flori și să uităm de ele zile întregi,
când îmi lipeam nasul de geamul din bucătărie, ca să văd mai bine omul de zăpadă pufoasă, care purta unul dintre fularele tale vechi,
cu mâna din castan uscat îndreptată spre noi,
sub apusul de decembrie, înghețat și atât de puternic, colorat în roz și portocaliu aprins.
la geamurile vecinilor din cartier, începeau deja să pâlpâie câteva lumini decolorate,
iar în balconul nostru comunist era un miros familiar de frig și de obiecte prăfuite.
de perdele erau prinși câțiva moși cu bărbile atent aranjate,
iar prin ușa cu flori de sticlă se vedeau culorile bradului artificial împodobit cu beteală și mărgele
și câteva globuri din copilăria mamei.
în zilele speciale, îmi spuneai să amestec atentă în crăticioara cu zahăr topit în lapte de pe aragaz,
ne murdăream amândouă mâinile de aluat lipicios și râdeai înțelegătoare.
mă ștergeam pe furiș pe șorțul mic
și aduceam cărți cu povești și poezii de sezon,
care ne furau gândurile până când ne aminteam întârziat de cuptor,
una dintre amintirile noastre preferate.
serile, în camera mică, se auzea ticăitul ceasului vechi
și sunetul înfundat al acului care pătrundea o tafta groasă.
adormeam în căldura copleșitoare din dormitor, într-un vis nostalgic al iernilor copilăriei mele.
e un decembrie înnorat,
omul nostru de zăpadă nu ar mai fi putut să existe,
zgâlțâitul trenului spre casă mă trezește din sentimente confuze
și știu că o să te văd doar în gândurile mele,
într-un capot făcut de tine,
poate însoțită de un motan gri,
atemporali ca iarna,
când vor cădea mereu coji de portocale de pe calorifere.