Cădeau coji de portocale de pe calorifere.
Pe geamuri vedeai în lumina prea puternică a soarelui,
urmele vechi ale picăturilor de ploaie scrise chirilic pe sticlele prăfuite,
la fel ca semnul acela de pe umărul tău drept, brun-roșiatic,
în formă de hartă, dreaptă, pătrată, uzată, vintage de-a dreptul
pe care încercai din când în când să-l ștergi furios
cu un burete de sârmă oțeloasă, aspră și rece
în speranța că la un moment dat nu-ți vei mai aminti mare lucru despre tine
și-ntr-unul dintre visele stranii, psihedelice, de la sfârșitul nopții
spre dimineață, te vei fi transformat în altul.
Auzeai venind din bucătărie, zgomotul iritant al ceainicului de pe foc cu apă prea fiartă
gata să țâșnească peste sufletul tău nepregătit de o iminentă inundație
cu griji, angoase teribile și sentimente pe care nu ți le permiți în general.
Strada își vedea oricum de-ale ei.
Din tramvaiul 21 coborau fete guralive cu berete roșii și ciorapi albi și groși,
pătați neintenționat cu cerneală violet,
îndreptându-se-n perechi spre vechea școală catolică.
În vitrine se aprindeau neoanele și ne pregăteam de Crăciun.
Orologiul din turnul primăriei scotea regulat la plimbare
figurine nemțești din lemn pictat, într-o poveste cu repetiție,
desfășurată aproape nefiresc pe o singură orbită,
nereușind să le ducă mai departe de oră,
prizoniere inconștiente ale unei capcane perpetue de timp.
În aer plutea un miros de benzină și zăpadă topită,
copiii luau curcubeul pe tălpi și fugeau mai departe, spre cofetăria din colț,
sărind sprințar peste preșul de la intrare
pe care scria cu litere strâmbe și gri
YOU’RE WELCOME ANYTIME, MY FRIENDS;
cumpărau prăjituri ieftine din aluat nisipos
ce miroseau totuși a esență sintetică de vanilie
-ținute la păstrare pe rafturi în pungi de hârtie uleioase, probabil refolosite.
Puștii doseau apoi comorile pe sub cămășutele albe, șifonate,
cu colțurile scoase strâmb din pantalonii cu bretele de imprumut.
Ai trecut grăbit pe langă muzicanții cu trompete din alămuri strălucitoare,
în mâinile firave acoperite pe jumătate
purtai o pereche de mănuși mov, tocite, fără degete,
mâncate pe alocuri de cohortele de molii peste vară;
le primiseși în dar de la mine într-un alt decembrie, pe care se pare, l-am uitat amândoi.
Sunetele ascuțite, vesele în esența lor, rămân cumva în urmă,
se estompează treptat, gradual, până la dispariție, până la liniște..
Pe lângă tine, (dinspre piața de brazi), trece un bătrân uscățiv,
ce poartă-n brațe un brad mai înalt ca el, subțire, cu crenguțe rare și lunguiețe
ale cărui ace se scuturau în urma lui.
Tu, prietene, urmezi somnambul cărarea verde de ace
înfipte aproape perpedincular în stratul proaspăt, imaculat de zăpadă
spre casa cu lumini albe, strălucitoare în care te-ai mai născut,
și anul trecut, si acum doi ani, trei, patru, cinci ani, de la-nceput.