La început, mă temeam teribil de femeia de catifea
Era grasă, francă și vioaie
Purta rochii roșii dantelate, vaporoase
brodate floral, vegetal, cu mătase fină si galbenă
ce îi alunecau uneori de pe umerii rotunzi și rumeni,
iubiți intens de soarele verii, mai ales la amiază,
atunci când ea se plimba însingurată pe străzile prăfuite.
Părul ei vâlvoi, de culoarea castanelor toamna târziu
îmi gâdila nasul și urechile-n vis
provocându-mi accese de râs isteric și strănuturi zgomotoase,
imaginate în părțile mai puțin întunecoase ale nopților
După un timp, am început să dezvolt o iubire obeză, neuniformă
față de creatura neiertătoare cu privire oțeloasă.
Ea stătea întinsă pe covorul persan cu ciucuri din sufragerie
și scria o formă inedită de poezie,
jucându-se grațios cu carlionții din păr
și degetele plinuțe ale picioarelor reci
Ajunsesem de fapt în culmea unei disperări cumplite,
simulacru de sentiment anonim descoperit întâmplător
într-o carte fără coperți și fără conținut
despre al cărei titlu aveam să aflu mai târziu, mult mai târziu
Apoi, odată cu timpul atât de supărat pe faptele mele
simțeam o oroare amară
de fiecare dată când îi vedeam mâinile pistruiate
cum apucau ibricul roșu cu buline albe
și-mi turna în sufletul infectat ceai fierbinte de mușețel
Însă, vedeți, amorul nostru veșnic, echilibrat
a dispărut brusc, brutal, răutăcios,
iar eu am rămas singur, în final,
cu demisia dată irevocabil și papucii din piele
roși de câinele ei mic ce se lăfăia în pat,
stăpân vremelnic al pernei mele pufoase.