Stătea în fața oglinzii ovale,
privindu-se buimacă, abia reușind să își vadă degetele osoase si palide.
Bine că s-a lăsat de fumat, altfel i-ar fi fost degetele pline de pete nicotinice
așa cum erau anul trecut, la ultima criză de astm.
Nu dormise noaptea trecută, nu doarme aproape nicioadată,
dar stă aplecată pe geamul cu rame groase din termopan,
pervazul îi lasă urme pe pieptul zgâriat de fulgerele privirii mamei sale dezamăgite;
este încuiată fără lacăte de fier,
ca o pasăre închisă într-o colivie înaintea unui ospăț dizgrațios
peste puterile stomacului ei micșorat de diete empirice,
descoperite-n reviste și cărti vechi, antebelice, fără coperți
și apă plată cu lămâie sau cu suc astringent de rodie.
Își împarte singurătatea cu pisica aceea meschină și galbenă,
pătată cu maro și gri deschis, prăfos, aidoma unei hiene bătrâne și parșive
care-ar face orice pentru o bucată suculentă sfâșiată din pradă.
Pisica aia chiar are psihologia unei hiene, o știu de când era mică și tot atât de feroce
și pândea vrăbiile proaste și guguștiucii naivi pe balconul de la gunoi.
Fire din blana ei incertă rămân mereu pe pernă,
da, chiar acea pernă gălbuie și transpirată, fără față, dedicată de la-nceput insomniilor,
din care mai iese uneori câte un fulg de rață mandarin și-i înțeapă pielea prea fină de pe spate
și gâtul subțire de statuie egipteană, de Nefertiti modelată-n ipsos alb
de către un olar bătrân, aparent împăcat cu sine, surd, mut și orb.
Are bluze largi, lalâi, cu dungi transversale ciudate și mâneci îndoite neîngrijit până la coate,
în ale căror cute își ascunde somniferele inutile făcute cu grijă din praf de perdele
și puf de lebădă neagră din plapumă.
Bluzele și le croiește singură, doar noaptea, din fâșii prelungi de lună plină și pete de întuneric,
cusute apoi cu mătase toarsă ( așa cum a învățat-o bunica ei care era vrăjitoare)
din pânzele unor arahnide ce coboară pe fire subțiri din alt cer.
Îsi uraste uneori pantofii din piele, rupți în vârful piciorului stâng,
cu talpă groasă de crep și pernuțe moi înâuntru.
Pernuțele moi purpurii miros a fragi pârguiți timpuriu și a căpșunică.
Am întrebat-o de câteva ori de unde-i are, cum și-i procurase, cine-i adusese?
Îmi răspunde întotdeauna-n doi peri, bolborosind ceva despre oceane imense,
țărmuri îndepărtate și porturi cu nume exotice ce termină-n ‘’en’’ sau ‘’ix’’
despre care, sincer, eu nu am mai auzit niciodată.