dezmorțirea îți este confuză, atunci când te apropii de hibernare
ești ca un țurțure
te topești chinuitor de încet, trecând molcom peste pereții calzi ai casei
și dispari, atât de fluid și neimportant
înăuntru, lumina de un galben-gutuie te protejează de vântul care ți-a zgâriat albul imaculat al feței
poate că te-a confundat cu însăși iarna
stând acolo, pe lacul rece, mișcându-ți brațele cu grația-ți glacială
ești trezit doar de sunetul unui disc zgâriat, ale cărui pocnituri se aud precum frustrările focului din sobă
simți aroma lemnului de măr,
iar din ochii copleșiți de căldură cad câteva lacrimi pe care le ștergi rușinat cu dosul palmelor asprite de frig
te îndepărtezi de agitația camerei, lăsând râsetele proeminente ale celor cinci surori în urmă,
fereastra acoperită cu mozaicuri de promoroacă respiră sub răsuflarea caldă
s-ar părea că departe, pe lunca înghețată,
o pisică portocalie trece domol, parcă știind că este privită
albastrul blând al ochilor îi este halucinant,
vorbindu-ți despre seninătatea cerului de când era încă vară
apoi, dispare
clipirile tale atât de repetitive nu îți aduc visul înapoi,
dar mai rămâi câteva clipe, tresărind ușor lângă pervazul rece,
alinat de amintirea unui chip delicat
te simți cu totul portocaliu,
colorat pentru a trece din nou
prin iarnă.