Ahile,
cântul tău răsună agonic
și mintea mi-o pierd în ritmul adonic
al vocii tale de o suavitate barbară
rostind doar vorbe ce știi că o să doară.
întorși în lanțul trofic al tuturor slăbiciunilor retrăite amorf, istovitor
ne repetăm cuvinte și gesturi, cu gândul către viitor
în conștientă ignoranță a greșelilor trecute
retrăim dezamăgirea judecăților brute.
promisiunile deșarte se pierd rătăcitor
străpungând închipuirea noastră cu adevărul izbitor
al unei eroice neputințe
suportând eternitatea unei grele sentințe.
puterea chipului tău sculptat sub formă de mit
distruge orice urmă de încredere stinsă subit
și când faptele-ți iau forma unui potrivnic de sine război,
te ascunzi inocent într-o turmă de oi
acceptând o existență diferită,
strigi în mulțime cu o privire ferită.
de nerecunoscut, deghizat și înspăimântat
îți târăști mândria furată de călcâiul săgetat,
iar raze puternice de soare feroce
îți acoperă curajul irosit precoce