Dacă buzele tale pătate de sucul unei rodii prea coapte
nu ar fi rămas la depărtări aproape infinite
în fiecare noapte
poate că trupurile noastre ar mai fi fost încă și acum scufundate
într-un vis marin.
îți anticipez pașii, dar tot ce văd în urma mea sunt dune de nisip umed, gata să ne ridice castele.
nu ești tu cel care apare doar sub dansul hipnotic al genelor mele?
izgonit de realitățile apropiate și de existența-mi prea plină
vâslind prin marea de un albastru șters, îngreunat de multă lumină,
unde aștept să zăresc valurile înverșunate ale iubirii noastre
izbindu-se de pământ și trecând prin carapacea unei țestoase.
ești o închipuire, iubitule,
dar o închipuire atât de frumoasă.
ascunsă în gând, precum o foaie arsă
te macini flămând, în gol, disperat să nu poposești prea mult în inimi credule
dând mereu timpul în față, forțând acele unei pendule.
aici, acum, îți aprind sliueta-ți umbrită
iar picuri dureroși de ceară topită
lasă în urmă o nădejde cumplită
că te voi mai fi revăzut cândva, într-unul din visele grele
printre alte poeme
cu alte întruchipări, dar cu același miros de piele.
și te voi striga pe multe nume,
așteptându-te în alte colțuri de lume.
îmi vei aduce flori de leandru și mătăsuri fine
și vei fi tandru, șoptind cuvinte ca pentru sine.
vei adora cântecul unei muze
în ale cărei versuri toți zeii vor să te-acuze.
Iar tu, Oneiros, închide ochii, nu-ți fie frică.
sunt eu cea care te creează, clipă de clipă.