inimile înrădăcinate în stratul subțire de gheață
pulsează ritmat în liniștea înfricoșată
a unui crepuscul iernatic.
degetele înroșite de ger bat ușor în fereastra ce se scutură de ultimele flori de zăpadă aspră, înțepătoare,
de ale cărei cristale încă îți mai ferești sufletul uitat.
notele grave ale unui pian valsează în odaia prăfuită, cenușie, ce te ține ghemuit în îmbrățișări vibrante.
în colivie, cârd de ciocârlii își cântă absența.
nu le vezi, dar le știi plecate de mult,
pe țărmuri argintate
plutind deasupra valurilor spumante, scrise parcă să ascundă lacrimi de nori și câțiva fulgi bruni căzuți din zbor.
ești singur,
dar pe pereții roși de vreme,
dansează umbre fragile, piruetând în timp, precum acele de ceasornic
care te cheamă,
pe rând,
într-un somn adânc,
cât peste iarnă.