De când palmele sunt opace,
Iar glăsuirile ne-au devenit feroce,
De când copacii aleargă despuiați printre fulgi difuz burnițați,
Iar mirosul de frig se îmbibă în pielea noastră îmbujorată pe alocuri de înțepăturile reci,
de atunci se termină toamna.
Nisipul nu mai este fin sub tălpile noastre,
Iar soarele nu mai știe să rămână treaz până târziu,
Când trandafirii își scutură ultimele petale rumene
Și gălbiciunea frasiunului se dezbracă într-o intimitate intimidantă,
Somnul cerului ne cheamă pe toți în hibernare.
Sufletele dorm;
Amabilele gene mângâie obrajii ușor,
Pensulele se usucă abandonate
Și gemul de frăguțe dansează în cămară.
Vrăbiuțele își simt pipotele bătând în frenezie,
Norii-ș cern belșugul în semn de mare nebunie
Buzele oftează prin aburi străvezii
Și frunzele dispar una câte una, pe rând, de pe trotuar.
Copiii veseli aleargă-n continuare, lipăind băltoacele prăfoase,
Felinare-aprinse îndrumă calea deja plouată,
Doi oameni prinși împreună pășesc în visul lor prin stratul gros de ceață.
În sobă trosnesc trei lemne plictisite,
Nu-i iarnă încă afară
Nu-i liniște deplină
S-aud încă roțile de căruță și câteva tropăituri de cal
E untu-ntins pe pâine
Și laptele în oală
Fierbem și el și eu
De când vom fi fost noi prima oară
netransparenți.