Vis în alb-negru

Lumina unui apus liliachiu, de primăvară devreme
încălzește tălpile goale, ce pașesc pe iarbă umedă.
De vreun ceas de vreme a stat și ploaia,
Iar de pe streașina casei se scurg încet cele din urma picături în copaia preaplină;
vântul nebun așezase-n joaca pe apă câteva frunze de nuc drept corăbii
pentru copiii cei rumeni la față, ca piersicile-n pârg, durdulii și desculți.
Pe prispa joasă, lipită cu lut, un moș alb, plin de ani și povețe,
sparge nuci adunate-n grămăjoare numărate de o mie, și-o sută.
Fredonate încet, frânturi de doine se aud de dincolo de gardul din lemn,
pe care mamele au scos la uscat câteva cearșafuri aspre de in,
țesute cu trudă-n războaiele pașnice.
Cozile brune se apleacă înainte,
mâini plapânde și fine culeg cu grijă buchet de mărgăritare,
lacrimile de dor curg molcom pe obrajii îmbujorați,
atinși doar de sărutările soarelui în amiezile înalte ale ciocârliilor,
petrecute pe la vie.
Cei doi frați coboară din căruța trasă de cai murgi ce-și nechează numele-n sunete străine, necunoscute.
Dinspre dealuri răspund chemărilor hergheliile unor pustiuri adânci și tulburătoare.
Porțile mari, de lemn, se deschid, iar mărul de la intrare își scutură-n semn de bun venit
florile albe, fragile și moi, secate-n nectaruri de cohorte de albine.
Femeia stă singură-n casă, pereții-s încă reci.
De urât îi ține doar fereastra mică a odăii.
Ea privește uneori, fără însă să vadă-n grădină,
nemărturisindu-și spaimele nimănui, nici măcar lor, pereților muți.
Palmele-i trudite, brăzdate de-nțelesuri și semne, tremură ușor sub poalele fustei;
fuioarele stau dosite-n camera de la față,
iar pe sub scândurile podelei, sunt ascunse salbe de galbeni,
lăsate moștenire din alte vremuri, mai vechi și mai bune.
Murmurul rugăciunii cutremură liniștea din vatră;
Sub pernă, legatura de busuioc s-a uscat, martoră înmiresmată încă
a unor suspine adânci, limpezite-n noapte și-n lacrimi.
Pașii repezi, apăsați, grăbesc înspre treburi peste preșuri din coadă.
Se apropie seara, iar de afară se simte mirosul de vatră aprinsă, de lapte fiert și mămăligă.
Aleargă-n mare larmă și zvoană copiii, praful se ridică în urma lor, acoperind umbrele și marginile fustelor subțiri.
Un chiot prelung sparge-n țăndări liniștea pe ulița mare.
Fetele însă nu se grăbesc, merg agale,
ele poartă-n păr flori albe, parcă ar vrea să mai zăbovească, puțin, pe acasă.
În marginea satului, la horă, lumea se bucură de sărbătoare.
O bătrână brodează o batistă,
parcă s-ar ascunde de privirile iscoditoare ale celor tineri, din jur.
Doar femeile dansează, țâncii joacă stângaci, împleticit, râzând ca nebunii.
Privirile se întâlnesc trecător, după flori de zarzăr abia înflorit, prea puțin cunoscător al lumii vii și aspre, ca scoarța de copac.
Mâinile se-ntind, se-apucă și se strâng, de acum este noapte…