aer prea rece inhibă inspirațiile profunde, aproape suspinate
și îngheață priviri fixe asupra băncilor rămase pustii,
în solitudinea înfrigurată a unei zile de ianuarie devreme.
jocul sentimentelor străine se amestecă simplu cu o adiere de durere surdă, neputincioasă,
ce netezește pielea de pe spate rămasă neînvelită de straturile aspre ale păturilor de lână,
murmurul oamenilor de pe stradă se aude estompat în vârful urechii stângi
uitată pe-afară de căciula groasă, modelată după rotunjimile capului
— prizonier al cugetărilor fragede—
un stol de corbi se îndepărtează în spatele blocurilor aliniate soldățește.
va ninge iar, străzile se vor macula de zăpadă învârtită până la gri
printre roți de cauciuc și privirile întristate ale șoferilor ce conduc
spre aeroportul cu zboruri suspendate.
câțiva copii târăsc o sanie de plastic galben pe cimentul umed, urmați de un câine cafeniu, curios,
cu mustățile pudrate pofticios cu zahăr, ce abia reușește să mai latre;
scoate aburi calzi în care se pierd câțiva fulgi rari
îi auzi în graba lor despre cum se vor învârti în caruselul din parc, de mai multe ori,
până o să amețească
vor mirosi muguri de molid striviți între degete, apoi vor zori către acasă.
de după centrala veche ce huruie, răzbat lumini puternice și zgomotoase, artificii cumpărate pe furiș la jumătate de preț
de la tarabele din centrul orașului
martorii de ocazie tresar și-și scuipă-n sân sub atacul de scântei întârziate.
tu te încolăcești șerpește între franjurii de lână și îți lipești nasul înghețat de sticla transparentă
spre strada lipsită de singurătate.
sunetele anului nou te înfioară și parcă ai vrea să te ascunzi în certitudinea unor vremuri deja trăite,
în fiertura bolborosită a ceaiului, în casa plină de covoare și în orașul tăcut,
de dinainte de nopțile prea strălucitor luminate de stele, de pocnitori asurzitoare, de luminile de Crăciun
ce atârnă nostalgic la ferestre neșterse.
reflexia chipului speriat strânge ciudat din ochi, apoi îi deschide pe rând, cu ușurință
cele cinci degete lasă amprente calde pe geamul jos, printre alte desene de abur condensat,
ceaiul de zmeură băltește lipicios pe măsuță din lemn
în locul lăsat liber se așează alți cinci înfrigurați cu mișcări stângace, gata să se împiedice de tine.
pașii apăsați lasă în spate urme noroioase printr-un strat subțire de zăpadă moale,
mai târziu oameni necunoscuți vor trece absenți peste ele, se vor risipi printre gume amprentate
și fantomele desenelor inteligibile de cretă colorată
nu le privești, dar înaintea ta întrezărești numărul luminat al autobuzului care te va duce acasă,
stai strâns între anonimi ce-și caută în buzunare biletele doar dus către ceea ce va urma
a început să ningă de-a binelea
iar pe jos, la noapte, va fi alunecuș.