nicicând nu ai mai fi îmbrățișat mâinile palide și impasibile,
precum florile de castan înflorite-ntr-o falsitate a primăverii devreme,
în ale cărei ghidușii te lași intenționat pierdut, diluat.
picăturile de ploaie se scurg apoi greoi pe geam, ca mici fisuri mincinoase
pe care preferi să le crezi nefondat, poate e mai simplu așa.
aburul prin care nu mă mai vezi – lentilele tale mioape sunt singurele care ne mai apropie –
te ține nenatural orbit,
prizonier al unor dorințe roșiatice, spălăcite, ce oferă un sentiment molcom în esența lui,
pentru că tu nu-ți dorești suficient să fii, iar noi nu suntem predestinați să fim
noi toți, transparenți, pierduți-înstrăinat pe străzile de mult pavate cu piatră,
arhitectate cubist în singura permanență de care ne vom mai putea agăța vreodată.
mulțimile urlă, răsună și râd,
orologiile reverberează și râd, se cutremură,
se pierd în ireversibilitatea de bronz greu a timpului lor,
se tem de primejdiile ce au să vină,
atunci cand nu vom mai fi recunoscuți și nici pe deplin înțeleși,
călători frivoli în vremuri necunoscute, neterminate, aproape inexistente și greșite
în care am vrea poate să nu ne fi regăsit formal niciodată,
doar simpli trecători indiferenți ai unor cadențe irezistibile.
semafoarele luminate-n non-culori licăresc dezordonat, triform,
iar amestecul omenesc halucinează brutal și tu îl urmezi inconștient,
dispărut definitiv în brațele absențelor ce te-nconjoară, rătăcitoare,
fundaluri sonore raționalizate de încolăcirile ambigue
ale clapelor albe si negre de acordeon franțuzesc.
pașii noștri apăsați ne izbesc de simpla, unica realitate bruscă și-ndurerată.
ușor, ne-ndepărtăm progresiv de zonele comune, insuficient explorate
neregăsiți în emoții, diminuați în esențe, trași la față și triști.
proiecțiile tale-n ferestre te reflectă aidoma, atomic și speriat
insuficient conectat la noi, la voi, la întregul tot flasc
pe care poate că vom pluti amorțiti de amintire cândva.